De fiecare dată când se întâmpla ceva care să-i tulbure rutina zilelor, ajungeam pe bancheta din spate, uitându-mă pe geamul murdar al Daciei galbene, numită ironic Albi. Eram din nou pe drum, fie spre un munte, o pădure, fie spre bunica. Primele două opțiuni erau cel mai greu de digerat. La bunica totul era bine: nu erau nici dealuri, nici munți. Dar mama nu putea să sufere aerul stătut și blocurile din Pantelimon, așa că niciodată nu rămâneam acolo mai mult de câteva zile. Rămâneam doar când nu era loc de mine acolo unde mergea ea.

Mereu i-a fost greu să fie oriunde, mai puțin pe drumul spre munți. Își punea mâinile în șolduri și urca, și nu se mai oprea. Eram mereu cu ea, și nu pentru că eram copilul ei, ci pentru că nu mai avea pe altcineva, iar eu eram cea mai apropiată imagine a unui om cu care să împărtășească bucuria și calmul naturii. 

– Mai e mult? 

Numai de bucuria și calmul naturii nu-mi păsa mie. Îmi plăcea să sar peste toate rădăcinile de pe traseu sau să mă agăț de crengile lăsate, să cad și să încerc din nou. Oboseam mult mai repede și aveam și un dezavantaj care, în timp, s-a atenuat: picioarele scurte. 

– Mai avem încă pe-atât. Hai, ia o tartină, și sus! 

Mâncam tartina cu cele mai mici înghițituri și mă bucuram de momentele în care stăteam pe buștenii căzuți care-mi ofereau câteva minute de odihnă. Iar se întâmplase ceva de trebuia să urcăm atât. De pe atunci știam că, cu cât mai dureros ceva-ul întâmplat, cu atât mai sus mergea pe munte. Acum știu că, cu cât mai multă singurătate simțea, cu atât mai sus urca. 

– Hai, că mai avem un pic. Ne oprim acolo la marginea stâncii.

Dacă vedeam stânca. De multe ori, stânca era anunțată când o puteam vedea doar printre crengile copacilor, de la prea mare depărtare. 

– Mai avem tartină? 

Mereu era un sendviș pe care îl împărțea în două. 

– Uite, acolo sunt munții Baiului și acolo am fost să vedem narcisele în primăvară. Mai ții minte? 

Dacă nu erau de mâncare, nu prea mă interesau munții din fața noastră. Mi-era somn, dar știam narcisele. 

– Am făcut un buchețel, dar s-a ofilit până jos. 

— Dacă ai picioare scurte…

De multe ori îi prindeam privirile triste uitându-se în zare, parcă adunând un soi de energie care să o țină în lumea de jos până data viitoare. De multe ori, îmi căuta mânuța și o lua delicat în palma ei, trecându-și cealaltă palmă deasupra, mângâind-o. Avea degetele puțin umflate, venele îi pulsau. Nu mai avea unghii aproape deloc. Și le rosese până la carne, din nou. Ochii gri-albaștri rareori se uitau la mine. Un cozoroc îi contura fața bronzată și îi ascundea părul scurt și negru. Nu prea îi semănam, nici la mers, nici la înfățișare. De atâtea ori fusese întrebată al cui e copilul, că ajunseserăm să avem propriile glume despre unde mă găsise. 

Îmi dădea un pupic și sărea în picioare. Își punea mâinile în șold și era gata să coboare. Era înaltă: un pas de-al ei era cât trei de-ai mei. Avea o cămașă cu niște doamne în poziții ciudate, pe care doar după ani de zile le-am descifrat a fi poziții de yoga. Spre uimirea mea, la coborâre era mai înceată. Eu mă bucuram de întors, iar ea parcă se pierdea în tăcerea copacilor. 

Viața și singurătatea au devenit insuportabile pentru ea după ce a plecat Andy. Nici mersul pe munte nu mai era suficient, nici statul nu era o opțiune. Nu mai aveam o casă la care să revenim.

Când ne-am întors de pe munte, veranda noastră era ocupată de o tânără care strecura nisip. Încerca să găsească fragmente de scoici pe care le lipea pe o foaie din blocul de desen. Avea un păr ciudat – parcă prea lung –, iar razele soarelui îl făceau să pară ireal de frumos. Ceva ce mama și cu mine nu aveam. Noi aveam părul scurt, tuns băiețește cum zicea ea, ca să ne fie viața ușoară.

Andy era în bucătărie, gătind. Mama a trecut prin casa noastră de până atunci de parcă cineva ar fi scos-o din actul acela fără să o anunțe. Eu m-am oprit în verandă, îmi plăcea ce vedeam, chiar dacă nu știam ce era. Am ajutat-o pe Kerstin să strecoare nisip. Spre lipsa mea de surprindere, era o activitate mai plăcută ca mersul la deal.

După câteva zeci de minute în diafanul discuției dintre mama și tata, am ajuns din nou pe bancheta din spate, în drum spre bunica. Maie ne aștepta la ușă. M-a îmbrățișat tare, după care m-am strecurat pe balcon unde, ultima oară, îmi aranjasem un colțișor în care să dorm. Era încă acolo. Maie avea mereu grijă de lucrurile mele.

Chestiile de adulți continuau să fie diafane, așa că mâncatul murăturilor de vară şi băutul de socată deveneau prioritare. Era o stabilitate în repetitivitatea anotimpurilor; erau legături de cauzalitate cu perioade fără surprize: vară, bunica, Capitală în drum spre mare, murături, ajuns la mare, baie, ciorbă de fasole în Micul Golf, plajă și socată.

– Nu poți, dragă, să o tot muți din loc în loc, trebuie să meargă la școală imediat. Trebuie să stea locului, nu să alerge cu tine pe munți.

– Eh, na, cum să nu poată? E fii-mea, dacă eu pot, poate și ea. Oricum, nu am bani și trebuie să ne găsim alt loc de stat. Ta-su s-a mutat cu Kerstin și nu se mai întoarce, iar eu nu mai am nimic de făcut.

– Bine că a plecat! Ducă-se, că nu făcea nimic, jigodia!

Nu s-au mai spus multe cuvinte după aceea. Le auzeam doar vocile înăbușite de ușile întredeschise ale balconului și încercam să-mi dau seama dacă ceva-ul greu se întâmpla și urma un alt urcuș de deal pentru care să mă pregătesc. Dar zilele mele pe balcon au rămas liniștite.

Se stabilea o rutină nouă în șederea la bunica. Primeam abțibilduri noi, mâncam cu Coca și Gelu – sora bunicii și soțul ei –, primeam suc de grepfrut înainte de masă, aveam ce mânca tot timpul. Mama nu mă trăgea nicăieri după ea, nu erau urcușuri, n-aveam nevoie de tartine. Nu erau prea mulți copaci sau dealuri unde să mă cațăr, dar nici nu le simțeam lipsa.

Pe ea nu am prea văzut-o zilele alea, eram mai mult singură și în așteptare. Nopțile le dormeam împreună și o auzeam plângând, zilele le petreceam separat și nu o vedeam mai deloc. Când am început să o văd mai des, lucrurile au devenit tensionate. Ne apropiam de finalul zilelor liniștite pe balcon, și marea nu părea să fie ce urma.

Diafanul din conversațiile adulților avea să dispară curând. Urma să cresc câțiva ani în câteva zile, iar mama avea să zdruncine misticismul alurii de părinte, ca să înceapă construcția unei relații mult mai egale și sigure. Urma să devenim un om mare și unul mic crescând împreună. Neștiind, încă aveam timp să beau socată și să o rog pe Maie să-mi facă cartofi prăjiți. Și au intrat la fix, pentru că noaptea se anunța una apăsătoare și foarte scurtă.

Câinii lătrau pe străzile din jurul blocului, parcă înnebuniți de căldura dogoritoare. Aerul părea irespirabil, iar noaptea aia n-avea nimic din obișnuitul ei calm negru. Lumina difuză a lampadarelor crease o atmosferă insuportabilă. Poate-n alte nopți, lumina ar fi părut mistică, vaporoasă chiar, dar acum era mediul prin care vedeam fiecare striație, rană și mușchi încordat al ei, stând în genunchi pe balcon, urlându-și durerea.

Borcanele erau sparte, locul meu, răvășit, capul ei, strâns într-o îmbrățișare sufocantă a mâinilor.

Maie era într-o parte, îngrozită și tăcută. Orice aș fi văzut, nu voiam să mai văd și orice aș fi înțeles, nu era nimic de ținut minte. Mi-am închis ochii. Când i-am deschis din nou, eram în Albi, în drum pe munte, și de data asta aveam suficientă motivație în picioare să urc cu ea până acolo unde aerul îi dădea ce avea nevoie ca să continue. Voiam să urc și să ajung acolo unde respira liniștită, unde zilele erau fără contur și fără surprize. Am renunțat la țopăitul pe rădăcini, m-am rezumat să ating ramuri și să le las să mă gâdile în palmă. Ea urca în liniște, măsurându-și pașii, ca să mi se potrivească și mie. Eram, în sfârşit, într-un sincron.

Undeva între imposibilitatea ei de a explica și a mea de a asculta ce se întâmplase acum câteva nopți, am ajuns la înțelegerea tacită că am rămas doar noi două și natura și, fie cum o fi, trebuia să continuăm. Și am continuat să urcăm, să împărțim sendvișuri în două, să ne ascundem în îmbrățișarea copacilor, în atingerea ramurilor. Am ajuns să percepem aceste urcușuri ca pe un efort de a rămâne în viață.

Sisifică sau nu, aceasta era modalitatea în care ea a reușit să construiască și să-mi dăruiască un spațiu în care să fiu protejată de ce se întâmpla la baza motivelor pentru care urcam. Un loc în care să urci cu durere și să cobori în înțelegere. În următorii câțiva ani, am continuat să adunăm floricele care se ofileau până jos; până când, într-un final, n-am mai avut picioare scurte.