M-am tot gândit la cele șase ore petrecute împreună. Eu te admiram de mai mult timp. Îndrăznisem să-ți și scriu, la un moment dat. Am schimbat câteva mesaje cordiale pe Facebook și ne-am oprit. Mult mai târziu m-am bucurat că ne-am intersectat pe Bumble. Uneori am impresia că tot ce fac pe platformele de dating, când mai am energia de ele, e să caut oameni pe care-i pot lua de undeva, în viața reală. 

Mi-ai confirmat că atunci când te abordasem prima oară erai însurat. Fără copii, ai ținut să precizezi. Acum nu mai ești, sau doar separat. E recent, încă doare, n-ai vrut să vorbești despre asta. Poate încă locuiți împreună? Ai menționat nevoia de o mutare, dar n-ai intrat în detalii.

În prag de vară, au început să pâlpâie steagurile alea roșii despre care vorbește toată lumea. Eu mă bucuram doar că vorbeam cu băiatul ăla înalt care face muzică.  

S-a întâmplat după un weekend greu, cum se mai întâmplă-n viață. M-am dezmeticit și am plecat spre o conferință, la Tușnad, cu munca. Luni, după prima zi de eveniment mi te-ai strecurat în chaturi și am râs de cum e viața: ieri am fost jos, azi am zâmbet de proastă. 

Marți am stat cu nasul mai mult în telefon decât la conferință. Ți-am trimis o poză cu cafeaua mea ieftină de pe peron, pe drumul de întoarcere. M-am și urcat în trenul greșit de amețeala unor prime discuții, de posibilități. De ideea de început. Te-am primit cu inima deschisă, cu tot cu steaguri roșii arborate. M-am bucurat că aveam atâtea lucruri să ne spunem, înainte să ne lingem rănile.   

Am vorbit despre ce mai citea fiecare. Niciunul din noi nu se-mprietenise cu Cărtărescu. Dar tu îl citeai pe Gospodinov, iubeai oricum tot ce-i bulgăresc, eu pe Tatiana Țîbuleac. A spus fiecare pe unde a mai mers pe jos, pe munte sau pe câmpii, prin țară sau prin afară. Ne gândeam amândoi la America de Sud. Tu îți doreai să ajungi, eu fusesem deja, dar n-am stat să mă laud. 

Am fost de acord că Bucureștiul a devenit un oraș chinuit și chinuitor. Tu mai hotărât în păreri, eu mai optimistă că putem găsi pace și-n orașul ăsta pestriț. Tu cu dureri de spate, dar fericit să mergi și o zi pe un teren necunoscut. Eu am insistat că ai nevoie de mai multe zile ca să te liniștești. Dar poate că trebuia să te admir și pentru că găsești bucurie într-o zi și-o seară.

Oricum, mă vedeam, sub o formă sau alta, într-o zi, pe un drum cu tine, fiecare cu cartea lui. Păream și amândoi hotărâți să ne vedem. Pentru miercuri m-ai invitat la un concert, că tot mă lamentasem că n-am mai fost de mult la unul. 

Am petrecut o vreme pe WhatsApp dezbătând unde să ne vedem înainte, ce să facem. Că la concert nu prea e loc de vorbit, am convenit. Am ajuns repede la o combinație de vin în parc. Tu ai pus la bătaie două sticle – evident, din Bulgaria. Ai câștigat niște puncte când ai spus că aduci și pahare din sticlă cu picior. Eu veneam cu apa și c-o pătură. 

Tot eu am cerut clarificări despre vin. Era cald deja și mergea ceva ușurel. M-ai asigurat că or să-mi placă și m-am mai relaxat. Eu îmi petreceam mult timp supra analizând lucruri, tu veneai cu asigurări mici și lumești. 

Până să ne vedem, ai ținut să mi te confesezi. Fumai destul de mult în ultima vreme și n-ai vrut să mă ia prin surprindere. Să fi fost ceva pentru care ai fost criticat, m-am gândit, sau pentru care te-ai criticat în trecut. Nu ți-am spus, dar ți-am admirat și sinceritatea. Acum ceva ani, mă ascundeam eu cu fumatul de cineva. Sudam vreo două țigări după ce ne despărțeam. Eram cine voia el – fata cu obiceiuri sănătoase. Mă mulam, nu ceream, și primeam doar firimituri. Ți-am spus doar să nu stai cu griji – și eu mai rulam.    

În ziua aia, ai ținut vinul meticulos, în ghiozdan, într-o pungă termorezistentă și l-ai plimbat prin alte părți de oraș. Eu m-am plimbat cu tine în gând, la o altă conferință. 

Eram nesperat de calmă înainte să ne vedem, pentru o persoană care nu mai simțise o conexiune de ani. Mi-am pus o cămașă preferată, sandalele. Fără brizbrizuri, fără machiaj. Aveam senzația stranie că mă văd cu un prieten dintr-o altă viață, care mă primește fără filtre. Dacă cineva te face să simți că poți să te prezinți așa în lume, mi-am zis, tot o fi ceva bun. 

Mi-ai trimis o hartă cu locul în care-o să te găsesc în Cișmigiu, la ora șase și te-am reperat, ghemuit pe marginea lacului, cu o carte abia-ncepută. Nu mai știu cum se numea, era ceva de la mama ta. 

Am simțit că mă scanezi, în timp ce mă apropii; două secunde în care am intuit că te-ai decis deja. Nu mă întreba cum simt lucrurile astea, doar le recunosc când se întâmplă. Poate intenția mea de a mă arăta fără filtre a fost prea bruscă, deși nu mă prezentasem diferit în poze. Poate erai într-un moment al vieții în care aveai nevoie de filtre și brizbrizuri și unghii roșii. 

Două secunde și totuși – normele sociale spun că trebuie să rămâi? O făcusem și eu în trecut. N-am găsit un manual care să-mi spună cum se face în situațiile astea – cum să te retragi din prima, fie că simți că nu dorești sau că nu ești dorit. Poate că am rămas amândoi dintr-o politețe cuvenită, poate din curiozitate. Eu mi-am pus și armura de profesie. Fie ce-o fi, erai un contact bun. Uneori, dintre sunete și cuvinte știm că ies minuni. 

Cred c-ai desfăcut mai întâi vinul alb, ai scos paharele cu picior, eu o brânză puturoasă adusă bonus, deja tăiată cubulețe. Ai scos și tu din ghiozdan câțiva bulgărași de brânză tare și picantă, aduși din călătoria ta recentă dintr-o țară îndepărtată, cu deșerturi și drumuri prăfuite. M-am năpustit, sunt pofticioasă, iar aparatul meu dentar m-a înjurat la fiecare molfăială și m-a băgat într-o spirală de gânduri sabotoare. 

Poate era ca fumatul tău – poate trebuia anunțat pe WhatsApp? Și cum să fi spus? Vezi că am aparat? Cam penibil, nu? Ca și cum așteptarea ar fi fost c-o să ne pupăm cu siguranță. Plimbând bila aia de brânză dintr-un obraz în celălalt mă întrebam dacă mie mi-ar veni să mă pup pe mine cu tot metalul ăla-n gură, nu mai zic de..alte activități. Era o armă gura mea și nu dintr-aia bună, ci dintr-aia care zgârie? În fine, cu grijile astea superficiale am mai molfăit brânza până s-a destrămat și after taste-ul ăla picant m-a tras înapoi lângă tine. 

Cred că-n cele peste două ore ale noastre lângă lac, am aflat mai multe despre tine decât tu despre mine. Despre AFCN-urile tale, despre ce concerte îți urmau, despre copiii din sate pe care i-ai învățat muzică. Bulgaria și o grotă favorită; focuri și lună plină. Despre perioadele tale bune în care n-ai mai băut Cola și n-ai mai mâncat zahăr și ai slăbit. Erai preocupat de kilogramele pe care le-ai pus pe tine. N-aveam termen de comparație cu altă versiune a ta, dar la cei aproape doi metri ai tăi, cinci kile împrăștiate nu prea se vedeau. Nu ți-am spus, dar mă bucuram, oricum, să aud un bărbat vorbind liber despre asta.

Dar știu prea bine cum e să nu te simți bine în corpul tău. Chiar dacă nu ai vrut să vorbești despre ce anume a dus la acumularea kilogramelor, chiar dacă nici eu nu am insistat – treceai printr-un frunziș din care căutai să ieși. Te uitai mai mult în iarbă, sau în apă și-n hidrobicicletele care treceau pe lângă noi. Mai oriunde, dar nu la mine. Un introvertit ca la carte recunoscut de altul. 

Vinul se împuțina și îmi dădeam seama, treptat, că ești într-o recuperare lentă. Eu, într-o altă recuperare, m-am reperat în alte două secunde. Eram ca un han necunoscut pe marginea unui drum de nicăieri. Te oprești că ți-e foame, apoi mergi mai departe, spre o destinație pe care n-o știi încă. Eram o oprire, nu o destinație.

Ne-am grăbit un pic spre concert, căci nu ne-am dat seama când a trecut timpul. Indiferent de-mprejurări, ce frumos e când se întâmplă, nu? Concertul nu cine știe ce, ceva ritmuri balcanice și o prezență prea teatrală în solistă, cum remarcai chiar tu. 

La un moment dat te-ai scuzat, ai ieșit pe hol, iar eu m-am gândit serios că poate n-o să te întorci. Mintea intra într-o spirală nouă. Poate până aici a fost. Încercam să-mi amorțesc teama asta constantă, înrădăcinată-n abandon. Nimic nou, ceva ancorat în copilărie. Tânjeam să-mi disociez valoarea ca om în lume de toate fricile care mă-ngheață; de orice posibilitate de-a fi lăsată-n urmă. 

M-am surprins, de câteva ori, ca un copil, uitându-mă spre ușă, de fiecare dată când se deschidea. Speram să fii tu, să-mi anihilezi temerile astea vechi pentru o seară. După o mică eternitate, te-ai întors de la întâlnirea cu un cunoscut, fără să afli de micul scenariu din capul meu. 

Am simțit amândoi că putem să plecăm oricând din Control, cum ți-am și spus. La aer, mă pregăteam de despărțire, se lăsase seara și fusese destulă politețe între noi. Nu mă hotărâsem dacă te pot vedea ca pe mai mult de un partener de vin și de concerte, dar voiam să aflu. 

Ai propus să mai rămânem la fântânile de la Cercul Militar, să terminăm și ultima jumătate de sticlă de vin. M-am comportat un pic nefiresc atunci, îmi amintesc. Te-ntrebasem și-n parc și-acolo dacă o fi OK să bem așa, pe stradă, practic. Nu-mi păsa neapărat – doar căutam alte asigurări mici și lumești. Voiam să-mi oferi siguranțe și să mă-mbăt cu ele. Pesemne că obosisem eu de ale mele. Ai scos paharele cu picior, ai turnat cu nonșalanță și mi-ai spus că nici pentru tine nu e un obicei să bei așa, acolo. Un fel de „mergem cu momentul”. 

Mi-am scos sandalele și mi-am atârnat tălpile peste fântână. Am mai vorbit despre concertele la care voia fiecare să ajungă, apoi de munte. Mi-ai povestit despre perioada ta de alpinism, ca dintr-o altă viață, și cum a trebuit să alegi, cândva, între corzile de cățărat și corzile tale muzicale. Ambele activități tocau buricele degetelor.

După vin, ne-am îndreptat amândoi spre stația de autobuz, cu speranța să mai prindem ceva. Stăteam amândoi în Titan și am râs că puteam să bem vinul în IOR. Am strecurat un „altădată”, cu gândul ăsta că suntem vecini și mai e vin pe lume. Am prins unul, iar eu am încercat, prostește, să umplu niște tăcere; te-am întrebat dacă știi vreun profesor de chitară. Voiam, după multe amânări, să mă apuc de niște cursuri. 

Dar mintea îmi striga iar că nu era o discuție importantă. 

Eram de peste cinci ore împreună, era aproape miezul nopții și avea fiecare cam o sticlă de vin la bord. Ar fi fost loc de-ntrebări mai grele. Despre ce cauți într-un celălalt, despre tine azi. Loc să desfacem măcar un steag dintr-ăla roșu. 

Dar întrebările alea mari au rămas la mine-n cap. Nu mă grăbeam undeva, nu mai aveam vreo așteptare, dar nici nevoi de sfaturi muzicale. Regretam profund că mă băgasem cu mâna mea într-o polemică cu un muzician, despre ce înseamnă să ai ureche muzicală. 

Aș fi vrut să-ți propun să mai dăm o tură de IOR, că tot se apropiau stațiile noastre. Am avut și-un gând să te chem la mine, fără vreo altă intenție în afară de cea de a prelungi o seară cu cineva cu care nu simțeam cum trece timpul. Nu voiam să mă întorc la un apartament gol și la un cap prea plin, dar n-am știut s-o spun. 

M-am ridicat în grabă pe culoarul ăla îngust de autobuz, te-am îmbrățișat. După șase ore împreună, ție ți-am spus că mi-a făcut plăcere, mie mi-am spus că vor mai fi ocazii.

După miezul nopții, cele șase ore s-au evaporat subit. Răspunsurile tale monosilabice și politicoase de-a doua zi m-au invitat să-mi văd de drum. Nu urma să fii nici contact profesional, nici partener de concerte, nici o sumă de siguranțe, nici idilă de vară. 

Indiferent de împrejurările tale, m-am întristat puțin. Mereu mi-am dorit o îndrăgosteală de vară, când și viața, și hainele sunt mai lejere. Mereu am suferit toamna, iarna, pe ploaie, pe viscol, încotoșmănată straturi straturi. Nu ți-am spus, dar știam că sunt capabilă să sufăr și vara.

Între timp, creierul mă mai sabota în momente moarte, între două trenuri și alte conferințe. Poate buzele și unghiile și fustele roșii vor câștiga mereu? De ce ne-am prelungit politețea la șase ore? 

După o viață de nepotriviri, scade vertiginos perioada de timp în care risc să mă las rănită. Șase ore au redeschis ce încercam să peticesc de ani. Căzusem din nou în capcana unui tipar prea cunoscut: băiatul creator, explorator și indisponibil.

Dar știi, cred că mai tare m-am întristat pentru că mi-ai amintit cât de firesc a devenit să dispărem azi din viața cuiva, fără nicio avertizare câtuși de stângace. Unele tăceri nu sunt ca cea din autobuz. Unele ar merita umplute. Nu-mi datorai nimic, dar mi-ar fi plăcut să te pot admira și după cele șase ore.     

Trecuse cam o lună când te-am revăzut la un festival de muzică. Era și numele tău inclus în line-up, știam, dar puteam fi doi străini printre sutele de oameni. Ne-am intersectat însă din prima seară, când căutam o budă. M-am oprit, am zâmbit, te-am salutat, te-am întrebat ce faci. Am încercat să fiu firească, nu căutam să te cert. Nu eram nici eu perfectă. 

Dar n-ai știut pe unde să mai scoți cămașa. M-ai privit stingher, cu jumătate de spate întors spre mine, înainte să apuc să leg alte cuvinte. 

Pentru restul festivalului, am intrat în jocul ăsta neplăcut. Te vedeam și te evitam din timp. Cred c-am preferat să fug eu, decât să văd pe cineva fugind de mine. Nu ți-am spus că-mi plăcuse concertul vostru sau că alinase ceva în mine. Nu-ți datoram nimic nici eu.