Moartea ei mi se plimbă prin creier ca o întrebare care încă nu și-a găsit liniștea în brațele vreunui răspuns. 

Nu știu ora la care a murit. Știu doar ziua, luna și anul: 16, noiembrie, 2001. Nu-i știu numele de familie, nu-mi amintesc să i-l fi știut vreodată. Îi știu doar prenumele: Iuliana. Prenumele noastre – al ei și al meu – sunt rude de cel mai înalt grad.

Scriu povestea asta (care nici măcar nu e o poveste, ci o simplă relatare), pentru că vreau să o readuc la viață. E o naivitate, știu, dar am mare nevoie de această naivitate. Vreau ca la sfârșitul acestei relatări Iuliana să fie în viață și să zâmbească. Avea un zâmbet minunat. Zâmbetul moare și el odată cu omul sau se desprinde de corp, la fel ca sufletul, și rătăcește aiurea prin spațiu sau prin memorie? Adevărul e că nu știm nimic despre Viața de Apoi a zâmbetelor.

Când am cunoscut-o, aveam 27 de ani. Iuliana avea 30 de ani și era medic urolog rezident la Spitalul Colțea. A murit un an mai târziu. A trecut mult timp de când a murit. Nu înțeleg de ce nu am reușit s-o uit. Am iubit-o? Nu știu. Era cea mai frumoasă femeie din lume? Da, sigur că era. Avea ochi mari și albaștri. Părul ei lung și blond flutura în bătaia vântului ca drapelul unei țări necunoscute. Zâmbetul ei părea o pasăre care-și desface aripile pentru prima oară. Dar cu totul altele erau motivele pentru care ea mi se părea ce mai frumoasă femeie din lume. Era cea mai frumoasă femeie din lume, pentru că era. 

Am descoperit relativ de curând plăcerea de a-mi ucide personajele. În ficțiune, totul e posibil. Ca scriitor, trebuie să faci în așa fel încât treaba asta murdară să pară curată și să mai și sune bine. Faza e că aici nu e vorba despre nicio ficțiune. Iuliana a existat. Iuliana a apărut în viața mea doar pentru ca eu să nu o mai pot uita niciodată.

Recent am mai făcut o descoperire. Am descoperit plăcerea de a-mi învia personajele. Pe Iuliana nu eu am omorât-o, altcineva s-a ocupat de asta. Poate că acela care îi scria povestea vieții descoperise și el, la fel ca mine, plăcerea de a-și ucide personajele. Doar că pe Iuliana a ucis-o în realitate. Și faza e că moartea ei mi-a schimbat și mie realitatea. Realitatea minților noastre e influențată de ce se întâmplă aievea. Nu mai ești aceeași persoană după ce îți moare cineva apropiat. Continui, poate, să rămâi în viață, poți trece, în ochii celorlalți, drept aceeași persoană, doar că nu mai ești aceeași persoană. Moartea unora își pune definitiv amprenta pe viața altora.

De mai bine de 20 de ani, Iuliana mă vizitează. Ultima oară s-a întâmplat acum câteva zile. Spălam vasele, era o dimineață de duminică. Spălam vasele și ascultam Radiohead, când, deodată, Iuliana și-a făcut apariția la orizontul memoriei mele. Ce sens are ca o iubită moartă de mai bine de douăzeci de ani să-ți apară în minte în timp ce speli vasele!? Iuliana îmi zâmbea din oglinda unei farfurii albe.

Nu am înțeles niciodată de ce, moartă, Iuliana se agață de mine mai mult decât a făcut-o fiind vie. E ca și cum o singurătate de apoi se agață de o singurătate încă în viață, poate. Când am cunoscut-o, nici măcar nu începusem să fiu scriitor. Când a murit, nu mai eram împreună. Când a murit, Iuliana, n-am nicio îndoială, nu s-a gândit nicio clipă la mine. Știu asta fără să știu asta. S-a gândit doar la imensa porcărie care i se întâmpla. Iuliana a murit în brațele mamei ei, într-un salon al Spitalului Colentina. Iuliana și-a văzut mama luptându-se cu disperarea și cu cea mai mare durere care i se poate întâmpla cuiva, aceea de a-și vedea copilul murind.

Habar n-am dacă Iuliana m-a iubit. Poate m-a iubit, deși aș zice mai degrabă că nu m-a iubit. N-a avut suficient spațiu și nici suficient timp să mă iubească. Atunci când ne-am cunoscut, eu îmi imaginam că iubeam pe altcineva. Dar acum o iubesc. Acum, da, o iubesc pe Iuliana. Relatarea asta e scrisă din dragoste. Iubesc o femeie moartă. Când ne-am cunoscut, Iuliana era cu trei ani mai mare decât mine. Acum, sunt eu cu douăzeci de ani mai mare decât ea. Aritmetica morții, cunosc bine această problemă. Tatăl meu e cu treizeci și șapte de ani mai mare decât tatăl lui. Eu sunt cu șapte ani mai mare decât bunicul meu patern. Aritmetica morții, cunosc bine această problemă. Nu e o problemă de matematică, e o problemă de viață și de moarte.

Nu e ca și cum o poveste s-ar putea ascunde la nesfârșit. OK, știu unde te-ai ascuns, te-am lăsat mai bine de douăzeci de ani să-mi bântui încăperile memoriei și-ale inimii, dar acum o să te scot la suprafață, o să fac asta, chiar dacă încă nu știu cum să fac asta.

Când era vie, mă suna noaptea să-mi spună că-și dorește de la mine mai mult decât să ne întâlnim și să facem dragoste. Când am cunoscut-o pe Iuliana, eu aveam o iubită, și iubita mea, pe nume Dora, se afla deja de mult timp la capătul lumii, un capăt al lumii care pentru mine era o ficțiune, doar că eu mă încăpățânam să mă agăț, în realitate, de acea ficțiune. Mereu am iubit ficțiunea. Am iubit chiar și ficțiunea care mi-a produs suferință în realitate. Dora s-a întors de la capătul lumii doar pentru a pune capăt acelei ficțiuni de care eu mă agățasem aproape un an de zile.

Apoi, la scurt timp, Iuliana a murit. Cu câteva zile, o căutasem la telefon. Mi-a răspuns mama ei. Mi-a spus că Iuliana este internată la Colentina și îi este greu să vorbească. I-am spus că o să revin. Am revenit după câteva zile. Mi-a răspuns din nou mama ei. Am cerut să vorbesc cu Iuliana. M-a întrebat: „Dar cine sunteți dumneavoastră, domnule!?” I-am spus: „Iulian, un prieten”. Mi-a spus: „Dar Iuliana a murit, domnule!”

Și-atunci m-am prăbușit. A fost ca un cutremur de timp. Am ajuns în fața librăriei „Mihai Eminescu” de la Universitate. Redacția revistei Academia Cațavencu, unde lucram pe vremea aceea, era oarecum peste drum. Am intrat în librărie și am văzut-o. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Am devenit neliniștit. Cuvintele m-au părăsit toate deodată. Din adâncul singurătății în care mă scăldam, o priveam pe acea femeie care părea că tocmai aterizase pe Terra de pe vreun asteroid sau altul. M-am foit vreo câteva minute prin librărie, privind-o de la o distanță rezonabilă. Privirile nu ni s-au întâlnit nici măcar o clipă.

Am ieșit din librărie. Am urcat în redacție, m-am așezat la birou, am stat câteva minute de vorbă cu colegii, am râs puțin cu ei, dar neliniștea care se instalase deja confortabil în mine m-a făcut să mă ridic deodată de pe scaun. Pașii m-au dus singuri, de capul lor, în librărie. Le spuneam picioarelor mele (da, vorbeam cu picioarele): „N-are niciun rost, pe bune, deja a trecut prea mult timp, n-o să mai fie acolo”. Doar că ea încă era acolo. Am zărit-o încă de la intrare, era lângă un copiator, multiplica niște foi, xeroxa ceva, cum se spune. Mi-am făcut de lucru prin librărie, fără să-mi dezlipesc ochii de pe xerox, și m-am tot învârtit în jurul axei mele de rotație până când copiatorul a amuțit. Iuliana (dar atunci, în acele momente, nu-i știam numele) a ieșit din librărie. Am ieșit și eu. A făcut stânga – pe Academiei –, apoi dreapta, pe Edgar Quinet, îndreptându-se spre fântâna de la Arhitectură. Habar n-aveam unde merge și nici nu mă interesa. Aș fi mers pe urmele ei până la capătul lumii sau chiar al Universului, și cu-atât mai bine că Universul e infinit. Singurătatea mea era o pilitură de fier, iar ea era magnetul cu bucle blonde care exercita asupra mea o forță de atracție de neînțeles. Când ești tânăr, viața e mai importantă decât înțelegerea ei.

Semaforul arăta roșu pentru pietoni, și ea se oprise. Nici măcar cea mai frumoasă femeie de pe lume nu putea traversa bulevardul Nicolae Bălcescu pe roșu, fără riscuri. Am ajuns chiar în spatele ei. E posibil să-mi fi auzit inima bătându-mi ca nebuna, căci s-a întors brusc spre mine, tresărind. M-a privit în ochi. Am privit-o în ochi și i-am spus: „Vă urmăream!” După câteva clipe de uluială, a început să râdă, am râs și eu, pe mine mă cheamă Iulian, pe mine Iuliana. Am invitat-o să bem o cafea în Lăptăria lui Enache, a acceptat, nu mă așteptam să accepte.
Și, ajuns în acest punct, simt că trebuie să schimb timpul povestirii. Mulțumesc, domnule Perfect Compus, mi-a făcut plăcere să colaborăm. Acum, cu permisiunea dumneavoastră, o să trec la indicativul prezent. Indicativul prezent e o chestiune de viață și de moarte.

În Lăptărie, bem cafea și vorbim. Eu mai și fumez. Inima îmi bate cu putere-n piept. Nu-i deschid. Iuliana îmi povestește viața ei pe scurt. La fel fac și eu. Suntem doi oameni tineri, viețile noastre doar pe scurt pot fi povestite. Zâmbetul e o punte de legătură, la fel și râsul. Lucrez la o revistă de umor, mi-e simplu să fac o femeie să râdă. Doar că Iuliana nu e orice femeie, e cea mai frumoasă femeie din lume. Timpul dispare. Nu știu unde dispare și nici nu mă interesează. Este mult firesc nefiresc în această apropiere venită de nicăieri, ne cunoaștem de-atât de puțin și pare că ne știm de la începutul lumii. Timpul reapare. Plecăm din Lăptărie, trebuie să trec pe la redacție, să-mi recuperez rucsacul și cheile de-acasă, Iuliana mă însoțește. În lift, ne sărutăm. Redacția e la etajul 6. Regret că redacția nu se află la etajul 600.

A doua zi, Iuliana vine la mine, în garsoniera mea de la etajul 8, de lângă Stadionul Național. E îmbrăcată într-o rochie albastră. Mi se aruncă în brațe. Rochia i se aruncă la picioare. Iuliana e în brațele mele. E vie și e cea mai frumoasă femeie din lume. O țin strâns în brațe. Iuliana zâmbește.