Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.
Când l-am cunoscut pe soțul meu, el era expat austriac în România și își aducea pâine în valiză.
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Încurajați deCum scrii o poveste de iubire reală
Cati m-a cucerit din prima clipă. Cu aerul ei cosmopolit, cu vorba directă, veselia neforțată, tunsoarea punk și ochii albaștri ce-mi răscoleau străfundurile sufletului în căutare de răspunsuri. Venea, parcă, de pe alte tărâmuri unde totul era permis.
— Cum te numești? m-a întrebat, afișând o mină serioasă.
— Dana.
— Și el?
— Dan.
— Păi, nu ți-a zis nimeni că Dan cu Dana dă o dandana? Ia să vedem ce zic ELE, a spus în timp ce amesteca nepăsătoare, dar cu dexteritate, cărțile.
Mintea mea o luase razna, pe diferite căi neumblate încă, în timp ce Cati șușotea într-un limbaj al cărui înțeles doar ea îl cunoștea:
– Douăzeci și patru de cărți, douăzeci și patru de frați, minunea minunilor…
Descântecul suflat ca un abur călduț asupra cărților părea să mă învăluie și pe mine. Ochii ei mă puteau convinge de orice, însă eu mă știam iubită și nu aș fi crezut nicicum contrariul.
— Valetul de cupă e cam preocupat, pare aerian sau cumva nehotărât, dar se va întâmpla ceva ce-l va face să revină cu picioarele pe pământ. Tu, dama de pică, îl iubești ca o nebună, însă e ceva încâlcit între voi. Ce-o fi, aflăm imediat.
A așezat cărțile în trei coloane egale: „ce știi, ce nu știi, în viitor” și mi-a spus să aleg una.
***
Aveam doar 18 ani și eram îndrăgostită până peste cap. Adormeam cu gândul la el și mă trezeam zâmbind cu numele lui pe buze. Cine a trăit iubirea aceea simplă, curată și adevărată, prima – mai presus de toate și de neegalat – știe despre ce vorbesc.
Îmi aminteam cum dansam la petreceri și cât de sigură eram că-i sunt dragă, cum scrisorile lui erau mereu inscripționate pe toate marginile libere cu „Te iubesc” scris de zeci de ori în toate direcțiile posibile și cum eu îl credeam. Totul contrazicea ideea de neiubire. Totuși, ceva nu a fost tocmai cum trebuia să fie.
— Am o surpriză pentru tine, îmi spune într-una dintre zile Carmen, prietena mea cea mai bună din acea perioadă. M-am săturat să te văd așa plouată mereu. Mergem la ghicit în cărți și cafea!
— Undeee?
Imediat mi-a apărut înaintea ochilor imaginea unei femei cu forme rubensiene, cu o basma înflorată ce-i ascundea părul de cărbune care încadra un chip cu pielea smeadă. În jurul gâtului îi strălucea o salbă de cocoșei, iar mai jos de talia ei rotunjită se revărsa o fustă amplă în volane bogate și culori tari.
Parcă citindu-mi gândurile ea îmi răspunde:
— Nu, nu e ceea ce crezi, e vară-mea, te dă pe spate, nu alta. Numai culoarea desuurilor nu ți-o spune exact, în rest, știe tot.
Locomotiva pufăia în așteptarea plecării. Geanta mea de voiaj, plină aproape numai cu mâncare, se odihnea pe bancheta de lângă mine. Vagonul era aproape gol. Doar vizavi de mine stătea o colegă. Eu îmi pironisem privirile pe fereastră în așteptarea lui, căci ne-am propus să ne vedem măcar puțin înainte să plec spre școală. Mai erau doar câteva momente până când șuierul prelung avea să anunțe plecarea, când l-am zărit apărând de după clădirea albă. Mi-am rugat colega să-mi ducă bagajul la internat, iar eu am rămas cu el să ne plimbăm prin parcuri, să ne jucăm în zăpadă, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm de tinerețea și iubirea noastră. Ne eram suficienți unul altuia și nimic altceva nu mai conta. Parcă eram singurii locuitori ai planetei albastre. Nici oamenii din jur, nici mașinile, zgomotele sau frigul nu mai contau. Lumea îmi zâmbea în nuanțe rogvaiv și inima mea își găsise ritmul perfect alături de a lui. Acelea au fost unele dintre orele noastre de aur și el a fost mai frumos ca oricând. Atunci mi-a fost cel mai drag, iar imaginea aceea a rămas gravată în sufletul meu. Amintirea-curcubeu. Alergase, de teamă că va întârzia, și obrajii lui roșii, ochii luminoși, zâmbetul ce îi înflorise în colțul gurii m-au topit. Am coborât în grabă, iar jumătatea aceea de zi petrecută cu el a fost una dintre cele mai fericite.
Am zâmbit în reverie. Emoțiile mele au fost absorbite probabil de Cati, căci mi-a întrerupt visarea:
— Ce știi? Știi că vă leagă fire văzute și nevăzute, scrisori, vorbe, că e lume multă între voi, că…
Vocea ei se pierde și-mi amintesc de petrecerea la care l-am întâlnit prima dată. M-a atras modul în care mi-a vorbit, de parcă ne știam dintotdeauna, fără nicio nesiguranță sau șovăială, felul în care mă făcea să mă simt atrăgătoare și protejată, cum dansa, cum îmi spunea pe nume.
„Te-ai duce până la capătul lumii pentru un sărut de-al lui?” m-a întrebat pe-atunci prietena mea într-o încercare de a calcula intensitatea nebuniei. Nu mai știu cum i-am răspuns, probabil afirmativ, dar nu m-am dus nici măcar 200 de kilometri până la unitatea militară, atunci când a depus jurământul, cu toate că tare mult ne-am dorit și eu, și el. Chiar m-a implorat, la un moment dat, într-una dintre convorbirile noastre, cu glasul cel mai rugător din lume, rostindu-mi numele așa cum numai el a făcut-o vreodată: „Tu, Dănuță, tu”, cu timbrul lui vocal inconfundabil.
Simțeam un dor continuu, pentru că el era militar în termen – așa cum se făcea armata în vremurile acelea –, iar eu, elevă în ultimul an la un liceu aflat la distanță de casă. Ne despărțeau sute de kilometri, dar ne apropiau o iubire mare și câteva convorbiri aproape secrete pe care le obțineam cu greu, pe telefonul de la unitate.
Spun că erau „aproape secrete” convorbirile noastre, deoarece, într-o seară, când nu prea aveam de gând să încheiem, centralista ne-a zis cu un glas duios că e cam târziu și ar fi cazul să închidem telefoanele. M-am gândit, atunci, că ne-au fost ascultate toate conversațiile, iar noi ne-am spus câte și mai câte, dar, mai târziu, m-am liniștit gândindu-mă că nu mă cunoștea nici centralista, nici altă persoană care ar fi auzit tot ce am discutat.
— Ce nu știi, mă aduce la realitate Cati, este faptul că îi cam sticlesc ochii în toate direcțiile și tu crezi doar ce e la suprafață, doar ceea ce vezi, nu ceea ce intuiește sufletul tău. Știi că am dreptate, mai ales că întotdeauna a existat o distanță mai mică sau mai mare între voi.
— În viitor, continuă ea, e o nebuloasă totală între stelele voastre, și o mare neînțelegere vă poate despărți, dar depinde numai de voi dacă veți depăși asta sau nu.
A tot întors și răsucit cărțile, le-a analizat cu atenție, a mai tras o ocheadă și în zațul cafelei, apoi m-a întrebat:
— Te-ai culcat cu el?
Franchețea ei m-a zăpăcit definitiv. Am devenit purpurie și buzele mi s-au încleștat, nelăsând vreun sunet să răzbată printre ele.
— O dată, înainte să plece el în armată, mi-a sărit Carmen în ajutor.
— Hmmm, bine. Să vedem…
— Știi ceva, mi-a zis în timp ce trăgea cu sete dintr-o țigară, lăsând cărțile deoparte. Ce-ar fi să-i spui că ești însărcinată, chiar dacă s-a întâmplat o singură dată – mai sunt surprize de felul acesta – și, în funcție de cum reacționează, vei putea să-ți dai seama de sentimentele lui. Ori îți dă bani de medicamente, ori găsiți o soluție de comun acord, ori te lasă baltă și cu asta s-a terminat.
Cred că m-am îngălbenit la față, dar nu am dat înapoi. Nu știu ce am bâlbâit, dar propunerea aceea a prins un contur din ce în ce mai clar în mintea mea. Eram convinsă să procedez așa cum mi-a spus, chiar dacă era o minciună cu foarte mici șanse de a fi crezută, și eu nu suportam înșelăciunile de niciun fel.
A venit într-o permisie, ne-am întâlnit, ne-am plimbat, i-am spus ceea ce mă convinsese Cati să-i spun. Am stabilit să mergem împreună la banchet.
Nu l-am mai văzut de atunci. La petrecere am fost singură, dar am descoperit că am colegi distractivi, mai distractivi decât mă așteptam, iar profesorii au fost numai zâmbete. Totul a fost minunat, dar în sufletul meu s-a statornicit o pâclă cenușie ce tot creștea în volum și densitate. M-am însingurat. Prietenele nu mă mai puteau convinge să ies cu ele în oraș. Ascultam la nesfârșit aceeași melodie, „In the Army Now – Status Quo”, și stăteam cu ochii pironiți asupra străzii, doar-doar îl voi vedea trecând. Nu se mai gândea la mine și nici nu mai eram sigură dacă se gândise vreodată, dacă mă iubise, însă amintirile – mai clare ca oricând – țineau să mă contrazică.
Vacanța care a urmat după bac a fost ca un doliu, mai întâi o zgură de catran de un negru intens mi-a acoperit sufletul chinuit de întrebări, de îndoieli, care treptat s-a transformat în cenușiu, în gri perlat și apoi a căpătat culoarea aerului pe care-l respiram. Că am pierdut sensul cuvintelor și al iubirii însăși, atunci, că promisiunile se respectă, în ciuda a orice și, chiar dacă pare un clișeu, prima iubire rămâne unică, terminată sau nu, lămurită sau nu, împărtășită sau nu; am învățat simțindu-le pe toate pe propria piele.
Au trecut lunile ca zilele, însă eu tot nu găseam explicația cea mai plauzibilă. Apoi s-a împlinit un an de când nu l-am mai văzut și, încet, firele încâlcite s-au așezat într-un jurnal unde au putut să se toarcă în voie.
Telegrame
Omulețul meu preferat
Editor Nicoleta Rădăcină
Am visat-o pe verișoara mea înainte să se nască. Era blondă cu ochi albaștri, în brațele mătușii mele. Șapte ani mai târziu, o fetiță cu păr șaten și ochi căprui mă ia cu ea la colindat, îmi povestește despre copiii de la grădiniță și eu o învăț scheme de badminton. Ca să adoarmă, mă roagă să-i citesc psalmi de pe telefon și să-i spun basme. Ne vedem mai rar decât aș vrea, dar așa e viața. Unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cu ea. Să ne dăm de-a dura pe deal. Să îmi povestească despre pop it cu prietena ei. Și e unul dintre oamenii mei preferați. Îl protejează pe câinele ei mic și galben de bunica care i-a pus gând rău. Vrea neapărat să-i facă un cadou surpriza prietenei fratelui meu. Se rostogolește în somn până ajunge cu picioarele pe pernă și mă roagă s-o iert dacă m-a supărat cu ceva.
Povești din Cărturești
Prima recomandare
Editor Timea Honț
Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.
Dimineața aceea a început brusc, ca și cum cineva ar fi turnat peste mine o găleată cu apă rece ce mi-a pătruns din creștet până în tălpi în toate ungherele corpului încă nedezmeticit. Așa a fost să fie! Nu, nu am devenit fatalistă, dar am înțeles dedesubturile acelei relații. Tot ceea ce mintea de atunci nu voia să priceapă și drumul, altul decât bănuiam, mi s-a deschis liber, iar eu am pășit pe el fără urmă de teamă sau regret. Piesele de puzzle au fost în sfârșit puse la locul lor. Acum cred că am procedat bine, chiar dacă despărțirea asta mi-a sfâșiat sufletul, căci ideea de a nu fi singura iubire prezentă în viața lui, în timp, m-ar fi mistuit.
Și totuși, simțeam că ceva a rămas nelămurit între noi.
Ne-am reîntâlnit după câțiva ani, și inima mea a început să se zbată ca o pasăre în colivie ce-și cerea cu frenezie eliberarea, apoi și-a potolit zbaterile și și-a acceptat condiția. Căsătoriți, fiecare cu altcineva, exact așa cum i-am răspuns cândva unui prieten de-al lui care ne-a complimentat că ne potrivim foarte bine și ne-a întrebat dacă ne vom căsători. Atunci, mi-am dat seama că nu m-am vindecat pe deplin de iubirea ca un drog la care atâta vreme nu am putut renunța, chiar dacă, între timp, am găsit răspunsul la toate întrebările posibile și imposibile care m-au bântuit.
Am înțeles că el era un Leu căruia îi plăcea să fie mereu în centrul atenției, iar eu, o Fecioară ce prefera să treacă nevăzută; că, dacă în inima mea iubirea a prins rădăcini adânci, în a lui a fost doar un foc de paie umede; că fidelitatea ocupa un loc important între principiile după care mă ghidam, iar pentru el părea ceva derizoriu. Dar cum îi poți porunci inimii să tacă?
Au trecut alți ani peste noi și, cu toate că locuim în orașe apropiate, nu ne-am văzut de mult timp. Nu știu cum aș reacționa dacă ne-am întâlni din nou. Uneori, doar gândindu-mă la asta simt că pulsul mi se accelerează, respir greu și mă cotropește un tremur, imperceptibil din exterior, ca atunci când beau prea multă cafea fără să mănânc. Alteori, îmi imaginez că aș fi foarte stăpână pe reacțiile mele și l-aș trata cu indiferență, ca pe orice persoană de care nu mă leagă nimic.
Poate că nu aș schimba nimic sau poate că mi-ar fi plăcut ca finalul să fi fost altul, chiar dacă nu m-am văzut niciodată alături de el până la sfârșit. Cicatricea primei iubiri e aproape vindecată, doar uneori mai zvâcnește.