Ușa pe care n-am știut s-o descui

Eram în clasa I și o așteptam pe soră-mea în curtea școlii, să mergem împreună acasă. Lângă mine stătea Klara, colega din banca din fața mea. Colega care mi-a șters laptele de pe bancă atunci când l-am vărsat, colega care râdea la glumele mele. Ea îl aștepta pe taică-su. Nu mai știu cum a început. Știu doar că, la un moment dat, mi-a spus că taică-su e OK, dar că uneori o bate pe maică-sa. Am privit-o cu ochii mari. Credeam că nu avem voie să vorbim despre asta.

Acasă la noi, tati bea uneori prea mult. Când o făcea, o bătea pe mami, iar eu și soră-mea stăteam de veghe. Ne asiguram, prin plânsete, urlete și implorări, că o să se oprească la un moment dat, că n-o s-o lovească prea tare și (un gând care abia acum iese la suprafață) că n-o s-o omoare. Nu vorbeam niciodată despre asta. Era un adevăr cu care încercam să nu facem contact vizual. Exista undeva în noi și ne poziționam mereu astfel încât să rămână în punctul mort.

Sărăcia o acceptam mai ușor. După spusele lui tati, ne făcea mai nobili, favorizați de Dumnezeu. Bogații erau hoți și lui Dumnezeu oricum nu-i plăcea de ei. 

Locuiam la 10 kilometri de școală și de multe ori nu aveam bani de autobuz. Ne strecuram printre oameni, sperând că șoferul nu ne vede sau că, din milă, se preface că nu ne vede. Când strigam timid „Coboară!”, se întâmpla să ne amintească, de față cu toată lumea, că nu am plătit. Apoi accelera și ne lăsa o stație mai departe, drept pedeapsă, rămânând prizoniere printre pasagerii martori și indiferenți.

Klara era, în mintea mea, bogată. Mama ei era învățătoare, deci trebuia să fie bogată. Avea pielea lăptoasă și dinții sclipitor de albi, citea mult, avea numai „FB” și zâmbea mereu, uneori prea mult.

Atunci, în curtea școlii, mi-a spus că sunt săraci, că nu au covoare pe jos și că acasă la ea e mereu frig. Că taică-su e șomer. Și tati era șomer, de când se închiseseră minele. Klara mi-a explicat ce înseamnă cuvântul ăsta și abia atunci am înțeles de ce strâmbau profesorii din nas când îl vedeau în catalog, în dreptul lui tati.

Când a ajuns taică-su, a îmbrățișat-o și a luat-o de mână. Mi s-a părut ciudat. Pe mine tati mă dusese acasă o singură dată, de la grădiniță, pentru că venise să repare ceva. Nu m-a îmbrățișat și nu m-a ținut de mână. Am păstrat amândoi distanța, așa cum era normal, și am mers spre casă fără cuvinte, el puțin în fața mea.

Klara a devenit cea mai bună prietenă a mea în anul ăla.

În vacanța de vară am avut un coșmar. M-am trezit urlând, udă de lacrimi, strigându-i numele. Mama ei îi spăla chiloțeii plini de sânge la chiuveta din baia școlii. Nu știam ce se întâmplase sau nu-mi aminteam, dar eram îngrozită. Mama a intrat speriată în cameră și m-a consolat. Cred că se bucura, în fond, că în sfârșit îmi făcusem o prietenă. Că începeam să mă desprind de soră-mea, care era pentru mine întreaga lume.

După visul ăla abia așteptam să înceapă școala, să îmi văd prietena. Dar mă speria cât de multă duioșie simțeam față de ea. Voiam să am grijă de ea, să nu-i mai fie frig acasă, să nu mai fie martoră la scenele pe care le cunoșteam atât de bine.

Nu i-am spus nimic din toate astea. Nu i-am spus despre vis și nici că fusese primul meu coșmar. Nu i-am spus că și tati e OK, dar uneori o bate pe mami. Nu i-am spus că uneori nu aveam bani de autobuz. Oricum mi se părea că știu toți: că suntem săraci, că asist la scene de groază până noaptea târziu, că vin la școală cu aceleași haine o săptămână întreagă.

Klara s-a întors spre mine până la sfârșitul clasei a treia, cu glume și ghicitori, trăgându-mă în conversații. Orice încercare de a-i răspunde îmi rămânea înnodată în gât. În mine, iubirea exista, luminoasă și caldă, voia cu disperare să iasă și bătea cu pumnii în pereții inimii dar rămânea captivă, ca într-un coșmar în care urli din toate puterile și la trezire îți dai seama că n-ai scos decât niște sunete stângace. Prietenia noastră s-a hrănit cu firimiturile aruncate de ea, până când a obosit să bată la o ușă pe care eu nu reușeam s-o descui.

*

În clasa a treia m-a „adoptat” o altă prietenă. Era o prietenie în care mi se amintea mereu de unde vin și care e locul meu. Când m-a invitat la ea acasă și a început să-mi arate bijuteriile, bona ei mi-a aruncat o privire bănuitoare. Când părinții ei veneau de la muncă și eu eram încă acolo, se vedea că îi irită. Poate că tocmai asta îmi era familiar: desconsiderarea celorlalți mă făcea să mă simt eu. De Klara m-am îndepărtat pe nesimțite. Fiecare a intrat în alt grup de prieteni.

În clasa a cincea a început bullyingul. Colegii se luau de mine pentru că ascultam rock. Stăteam cu prietena cea nouă în prima bancă, iar în spatele nostru stătea Klara. Uneori o auzeam râzând după ce îi răspundeam câte ceva unui coleg care se credea mult prea deștept.

În clasa a șasea, prietena cea nouă s-a îndepărtat de mine, probabil ca să nu devină și ea țintă. M-am mutat în altă bancă, ca s-o feresc. Noua colegă de bancă venise în clasă cu un an înainte și locuia și ea departe de școală. Ne-a apropiat naveta. Abia în clasa a șaptea mi-am dat seama că nu prea-mi place de ea. „De ce te-ai dus ieri în stație cu Klara? Te-am tot strigat să mă aștepți”, mă întreba, cu o urmă de dezgust în glas.

Începusem atunci să merg acasă cu Klara. Ca să iau autobuzul de lângă casa ei, mergeam pe jos două stații în plus. Ceilalți o vedeau ca pe tocilara clasei. Eu o vedeam ca pe cea mai inteligentă fată pe care o cunoscusem. Pe drum îmi povestea despre cărțile pe care le citea și mă învăța cuvinte noi. Eu imitam profesori și colegi, făceam jocuri de cuvinte, iar ea râdea cu zgomot. Îi plăcea cel mai mult când făceam mișto de cineva arogant.

Mergeam ținându-ne de mână.

Klara a fost singura care m-a apărat în fața colegilor și singura căreia nu i-a păsat că răutatea îndreptată spre mine ar putea năvăli și peste ea.

Nu-mi amintesc cum ne-am despărțit în clasa a opta. Ajunsesem să urăsc școala. Abia așteptam să plec cât mai repede și cât mai departe de prefăcătoria și răutatea colegilor și a profesorilor.

*

Am revăzut-o la Bac. Eram la licee diferite, dar am dat examenul în aceeași clădire. Era cu iubitul ei și își împreunase mâinile în jurul gâtului lui. Era mare acum, o domnișoară zâmbitoare cu un haos interior pe care îl cunoșteam amândouă atât de bine. Ne-am salutat cum saluți un vecin cu care dai nas în nas în lift, tocmai când voiai să fii singur.

M-am mutat la Cluj pentru facultate. Într-o zi am dat de ea pe o stradă din oraș. Era exact cum mi-o aminteam, cu zâmbetul larg. Era atât de bucuroasă să mă vadă și îmi spunea entuziasmată că vede mereu pe Facebook cât de mult călătoresc. Ceva m-a făcut să mă retrag iar în mine. Am încuviințat, neputincioasă, că trebuie să ne vedem la o cafea, știind că n-o să se întâmple niciodată.

Acum patru sau cinci ani, într-o dimineață, din autobuzul spre job, am văzut-o pe geam. Mergea visătoare, parcă fără direcție, cu un ghiozdan mare în spate, cu numele unei corporații brodat pe el. Pentru o clipă am fost iar pe străzile de acasă și mi-am zărit prietena pe care trebuia s-o salut, ca să mergem mai departe spre casă împreună. Am vrut să cobor la următoarea stație, dar era prea departe, n-aș fi ajuns-o din urmă.

Atunci a revenit totul: coșmarul, duioșia și speranța că, dacă îmi fac curaj să-i scriu, dacă deschid o portiță, poate iubirea o să ne încălzească pe amândouă.

Nu i-am scris, deși m-am gândit de multe ori să o fac. Voiam să păstrez amintirea curată, fără riscul să aflăm că nu ne mai potrivim. Nu știu exact ce mă oprește. Poate puțin din rușinea care mă copleșea în copilărie își face iar loc în mine, șoptindu-mi că asta e încă o relație din care nu sunt destul de bună să fac parte.

Mult timp n-am lăsat pe nimeni să se apropie de mine pentru că de fiecare dată când am făcut-o, am simțit că nu sunt iubită așa cum am nevoie. Era ca și cum îmi dăruiau o iubire template, singura care le era disponibilă. Între timp am învățat încet să-mi spun nevoile și să nu mă mai conving că vreau doar ce mi se oferă.

La prima întâlnire cu partenerul meu de acum, căutam fără să-mi dau seama lucruri care să nu-mi placă la el. La un moment dat m-am auzit spunându-mi răspicat: „Dă-i o șansă!” I-am dat.

La a treia întâlnire mi-a povestit despre familia lui și despre cât de greu îi fusese cu tatăl lui. „Acum nu mai simt ură față de el, simt doar milă”, mi-a zis. Credea că nevoia noastră de a fi acceptați complet de părinți ar trebui s-o întoarcem și spre ei. Să-i acceptăm așa cum sunt, câtă vreme nu ne mai rănesc și vedem că încearcă să fie mai buni cu noi.

Fraza asta a pus ceva în mișcare în mine. Trebuia să fac efortul de a-mi accepta părinții. Trebuia să mă accept pe mine. Abia când am reușit să fac asta am simțit ca pot să iubesc și să fiu iubită.

Pe el l-am lăsat să se apropie de mine pentru că nu voia să joc niciun rol prestabilit. Voia să ajungă la ce era înăuntru, la ce părea că vede deja.

Acum cred că iubirea se învață iar și iar, cu fiecare om care apare. Și de fiecare dată trebuie să decizi s-o faci.

*

Numele Klarei a fost schimbat pentru protejarea identității.