8 min. 28 aprilie 2024

Titan și ceramică

Un corp reconstruit învață să-și locuiască din nou propria piele.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Avem nevoie de sfârșit

Nu eram deloc gata să înfrunt ceea ce părea a fi cel mai mare sfârșit de până atunci.

R C
Surprizele inimii

Atunci când iubești, ai o capacitate nesecată de a vedea doar lumina din umbre, zi și noapte.

A P
Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.

Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.

Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Nu pot să mă uit la el fără să plâng. De fiecare dată când merg la toaletă și îmi las pantalonii jos până la genunchi, este fix în fața mea. Când îi ridic la loc, pantalonii devin un scut care schimbă realitatea. „Cicatricele sunt autografe de la Dumnezeu”, mă consolează un prieten. „O să ne obișnuim cu ele”, speră mama. „Se vede că ai avut un corp frumos”, remarcă o doamnă care îmi face masaj. Noroc că stau pe burtă și îmi pică fața în pernă, pe nevăzute. Nu zic nimic. 

Pielea mea a prins viață de una singură și acum trebuie să ne împrietenim. Trebuie să o iau de la capăt, conștient, cu tot ce înseamnă identitate, frumusețe, abilitate. Lucrez la o (re)construcție a mea pe o fundație care se numește traumă. Într-o societate în care standardele de frumusețe și feminitate sunt nerealiste, iar cultul frumuseții încă rănește oameni la fiecare clipire. De data asta pornesc de pe minus, așa cum o fac atâția oameni din start. Devin, pentru prima dată, conștientă de privilegiul de care m-am bucurat că m-am născut sănătoasă.

Mi-e frică. Sunt captivă în propriul meu corp.

Picior, cum l-am botezat în 2019, este piciorul meu stâng, grav afectat în urma unui accident rutier. Zic piciorul meu, dar adevărul este că abia atunci când am suferit accidentul, la aproape 29 de ani, a fost prima dată când m-am gândit la el ca la o parte din mine de sine stătătoare. Era și nu era al meu. L-am iubit și am urlat să mi-l taie odată, că nu mai suportam durerea. L-am rugat să se vindece de rănile deschise, de bacteriile primite în spitalele românești. L-am implorat să mă lase să calc pe el fără să-mi explodeze interiorul de durere. Am lăsat lacrimile să curgă deasupra lui, l-am rugat să se îndoaie din nou.

Rănile deschise și cicatricele au fost prima lovitură, imobilizarea a doua. Ambele neașteptate. Ambele, niște realități pe care le-am înțeles după ce le-am trăit. Încă le înțeleg, sunt un proces viu cu viitor nesigur. Așa cum ne e, de fapt, viața, oricât am vrea să o facem sinonimă cu predictibilitatea. 

Pe Picior l-am ascuns de atunci la mare vara și în haine largi în rest. La început, evitam să mă dezbrac chiar și când eram singură. În continuare, simt nevoia de a mă scuza când mă dezbrac în fața altora. De fiecare dată, parcă urmează să trec printr-o evaluare și aștept verdictul. Sper să fiu acceptată. Să mi se spună ceva drăguț. Că nu e așa de rău. Că nici nu contează. Sau să nu mi se spună nimic. Să trăiesc într-o lume în care mă dezbrac, arăt așa cum arăt, și asta să nu genereze o pauză în interacțiune. Au existat mici instanțe în care am simțit că e posibil să se întâmple asta, chiar și în lumea în care trăim.

Acum simt nevoia să descriu cum arăt, ca să nu las imaginația tuturor celor care citesc să-și facă de cap. Dar o să o las. Poate așa se nasc niște schițe la care nu m-am gândit.

Din 2019, Picior are viața lui. Îmi poartă și mie pașii prin viață, dar este și el independent. Din decembrie anul trecut, s-a îndepărtat de mine, într-un fel, un pic mai mult. Acum nu-l mai leagă de restul corpului meu articulația șoldului cu care m-am născut, ci o proteză medicală, din titan și ceramică. Dacă mă gândesc prea mult la asta, mă apucă frica. În rest, nu simt nimic. Intrinsec, mă doare că o parte din mine a fost aruncată la gunoi pentru totdeauna. Tratez durerea cu recunoștința că am putut beneficia de scenariul ăsta, și a funcționat. Că merg, dansez, trăiesc în continuare. Robocop, mi-a zis tata, cu gust amar și, cumva, e printre cele mai reușite glume pe care mi le-a spus vreodată. 

Frica îți intră în sistem și te înghiontește de acolo mai mereu. Mie asta mi s-a întâmplat. De când am văzut scris tranșant pe niște acte medicale că amputarea membrului stâng era o realitate posibilă în viitorul meu de atunci, n-am putut să uit. Nu vreau să îl iubesc de frică. Dar îl iubesc și de frică să nu îl pierd. Uneori îi spun, ca un copil de 5 ani care încă găsește în repetarea cuvintelor un soi de joc: te iubesc, te iubesc, te iubesc. Apoi arunc gândul în altă parte. 

Când aveam vreo 6 ani, mă urmărea un vis recurent: alergam desculță pe-afară. Asfalt fierbinte, pietre care te apasă în talpă, iarbă umedă de la rouă. Toate erau prietenele mele și eram fericită. Visul se termina cu bunicii care mă certau și mă puneau să mă încalț. Cred că am făcut asta de câteva ori și în realitate; simțeam că picioarele mele, odată desculțe, devin magice. 

Şaptesprezece ani mai târziu, stau pe o plajă din Acapulco cu picioarele goale direct pe nisip. Se simte un pic rece și umed. Soarele abia răsare. Particip la un ritual de reconectare cu natura. Suntem vreo cincisprezece oameni care stăm în cerc și dansăm. În mijlocul nostru, un șaman îmbrăcat în alb se joacă cu o torță aprinsă, din care se ridică fum dens. La finalul ceremoniei se apropie de noi, pe rând, și când trece cu torța prin fața corpului fiecăruia, de sus până jos, fumul capătă direcții diferite. La mine, se perindă în jurul picioarelor. Șamanul se lasă pe vine în fața picioarelor mele și spune ceva într-o limbă pe care nu o înțeleg. 

La final, merg la el şi îl întreb ce s-a întâmplat. Să fi simțit că nu am găsit un loc în care să vreau să rămân? Mi-e teamă să nu-mi fi luat dorul de ducă devenit stil de viață. Nu îmi oferă o explicație sau poate că nu mi-o mai amintesc acum. Nici nu mă mai gândesc la momentul ăsta până când nu ajung cu ambele femururi rupte în mai multe bucăți, pe un pat de spital.

O fi avut omul ăla vreo premoniție? Om trăi un viitor predestinat din calea căruia nu putem fugi? Chiar vreau să găsesc un răspuns la de ce mi s-a întâmplat mie asta? Există unul? mă întreb de la orizontala în care sunt obligată să trăiesc o jumătate de an. „Femurul este cel mai puternic os din corpul nostru, ne ajută să ne menținem echilibrul”, cam asta îmi spune o terapeută care mă vizitează de câteva ori în spital. Vorbim despre cum, practic, pot și poetiza această pierdere a echilibrului. Acum, am posibilitatea de a decide cum vreau să continui de aici încolo. După ce mă voi ridica. Gândul ăsta îmi aduce o libertate pe care nu cred că am mai simțit-o înainte. 

Cartea
UNFINISHED Love Stories

Cartea
UNFINISHED Love Stories

bookCumpără
acum
Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

2 min.

Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

speaker
Mesajele selectate vor fi folosite pentru o campanie de promovare a UNFINISHED Love Stories, un proiect editorial despre iubire în toate formele ei.

Telegrame

Uneori, vârsta mai dă și înapoi


Mă plimb prin centrul Brașovului. La Piața Unirii dau să traversez, dar mă opresc chiar când se face verde, doar ca să îi privesc: un domn, pentru care vârsta înaintată nu pare deloc un impediment, se apleacă ușor și îi sărută mâna unei doamne, doamna lui. Își ridică ochii spre chipul din fața sa până buzele-i ajung la nivelul buzelor ei. O sărută și ea nu pare deloc surprinsă. Se mai face de vreo trei ori verde până să mă dezmeticesc și să traversez. Sunt încă blocată în visul ăsta în care mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani, sărutată îndelung de un domn care m-a suportat atâția ani cu tot cu firea mea dificilă; mă văd îmblânzită de soțul meu cărunt și blând, până când timpul ne ia de mână pe amândoi și ne trimite undeva mai in urmă. După ce traversez, mai arunc o ultimă privire înspre bunicii pe care eu nu îi mai am, mângâiați de un soare tomnatic care se bucură și el, fără să pună întrebări...

Telegrame

De veghe în lanul de secară


Sunt recunoscătoare că am reușit să rup atașamentul față de Martin, dar ceva din mine încă mocnește a teamă de iubire pierdută. Dar mai era oare iubire? Eu udam minuțios grădina noastră, setam alarme pentru sistemul de irigații și mă trezeam să verific că pornesc. Analizam constant grimase, comunicam împăciuitor, luam bilete la teatru, plăteam integral cina – orice doar ca să previn un posibil abandon. Dacă apăreau uscăciuni, le aduceam în turnul de control și le examinam până le știam și regnul, și denumirea în latină. Între timp, în turnul de control se bea, se fuma, se mânca junk food, se anestezia cu jocuri video și încă ceva, ce probabil ne-a distrus definitiv. Ne-am despărțit după patru ani de sacrificat propriile nevoi. Într-o excursie am început să văd mai clar că lipsesc inițiativele, că mergem din inerție, că discuțiile sunt insipide și că.. obosisem. La final, mi-a mărturisit că e dependent de pornografie și că nu a fost vina mea. Brusc, multe lucruri au căpătat sens. Și dă-i și spală podeaua după tura mea de 4 ani de zile…

A iubi. Am furat ce înseamnă asta de unde am apucat și, pe măsură ce mă documentez despre numeroasele forme și dimensiuni ale iubirii, îmi dau seama că nu prea am avut șansa vreunei iubiri sănătoase. Înaintea celei mai recente operații, din decembrie trecut, primesc de la o prietenă Conversations of love, semnată de jurnalista Natasha Lunn. O iau cu mine în spital. Citesc lent și repetitiv. Rezonez cu aproape fiecare cuvânt. Citesc, și tot ce am trăit sună altfel. După, le recomand cartea asta tuturor celor cu care vorbesc.

„Aveam o versiune îngustă, idealizată a ceea ce înseamnă o poveste de dragoste, și aceasta implica întotdeauna căutarea unui partener romantic. Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat că așteptarea ca cineva să te salveze de ceea ce ești sau de ceea ce ai sau nu ai este o eroare. Să te aștepți ca cineva să umple un gol care se află în tine? Asta înseamnă să aștepți prea mult de la o singură persoană. Asta nu este nici treaba prietenului tău, nici a partenerului tău. Este treaba ta.” – Ayisha Malik. 

Aleg să cred că mi s-a întâmplat asta ca să mă iubesc. Acum nu mai pot să-mi bag picioarele așa de ușor, pentru că mă dor, îi spun unei prietene legat de cum mă simt. Nu prea mai știu să fug, și asta mă face să trăiesc fiecare realitate complet. Să stau. Să fiu conștientă de fiecare micropărticică din mine în fiecare secundă. Am învățat să merg de două ori în viața asta. De prima dată nu-mi amintesc, iar pe a doua voi continua să o povestesc.

Andrada LăutaruAndrada Lăutaru

Iubirea e o hartă fără granițe.

Next Love Story