Dacă ăsta e chiar numele tău, vreau să mă căsătoresc cu tine.

Cu unii oameni faci click, cu alții lucrurile se leagă de la sine într-o bucătărie de la etajul 7. Niciun click, broadband direct. Începe să locuiască în mintea mea de când o întâlnesc. Ne așezăm la masă și simt că ne știm dintotdeauna, nu de cinci minute. Vin cu misiunea de a discuta o temă legată de un job, pentru că „așa se face”. Să dai o probă practică înainte de angajarea în agenție e norma. Altfel nu se poate. Proba asta ne umple de spaimă, pe de o parte, fiindcă urmează să ne asigure accesul în lumea publicității, și, pe de alta, fiindcă n-are barem. Cum rezolvi un brief dacă e primul din viața ta? Exact. Noi două înțelegem asta. Nici eu nu am un avans considerabil în domeniu, lucrez de vreun an. Am avut de trecut la rândul meu proba practică, deși nu e chiar o probă, ci un test care îți demonstrează potențialul și seriozitatea.

Dar subiectul publicitate nu e felul principal al serii, ci aperitivul. Ne deschide pofta pentru toate celelalte lucruri pe care le avem în comun. Oamenii din agenția în care urmează să se angajeze sunt foarte norocoși să o aibă în echipă. Știu asta, fiindcă simt cât de norocoasă sunt eu. În orele petrecute împreună mi-am îmbogățit lista cu filme de văzut, cu formații de ascultat și am rămas cu gândul că de-abia aștept să o revăd, ca să mai povestim. Îmi place și timbrul vocii ei, o voce joasă și ușor răgușită, de radio. A doua zi îi scriu mesajul de mai sus. Râde și îmi spune că e numele ei. Tipa cu cel mai șmecher nume din lume și tipa cu numele generic de bancuri românești, împreună în aceeași fereastră de chat, care nu s-a închis niciodată de atunci. 

Tu nu ești aici. Nu mă asculți. Îți povestesc lucruri care chiar contează pentru mine, dar totul trece pe lângă tine. Dacă asta e prietenie, e foarte superficială. 

E 4 dimineața într-un club de lângă Piața Florilor, club în care ea s-a ocupat de partea de bar la un party caritabil de Crăciun. Petrecerea s-a terminat, lumina e difuză, ne-nconjoară rumoarea curățeniei de după. Câțiva oameni dau cu mătura – fâșt-fâșt –, alții mopuiesc băuturile lipicioase de pe jos – pleosc-pleosc –, unii sortează donațiile primite punându-și întrebări retorice: „De ce ai dona un sutien?”. Crepusculul ne-nghesuie într-o îmbrățișare. Plângem una pe cealaltă, ușor abțiguite, cu spatele la unul dintre geamurile de lângă intrare. „Ai dreptate, nu mi-am dat seama. O să fiu mai atentă. Nu vreau să te fac să te simți așa.” Plângem și mai tare. Își cere scuze, nu-i stă în fire să „facă d-astea”. Dintre noi două, pare că eu sunt „aia cu emoțiile”. Ambele suntem, dar pe subiecte diferite.

De când lucrăm împreună, prezența fizică în același birou s-a transformat în absența mea emoțională. Când vorbește, o întrerup ca să-i vorbesc despre mine însămi. Nu am reținut ceva ce era important pentru ea. Mi-a zis chiar și în seara asta, fix la începutul petrecerii, dar eu n-am ascultat-o. Are dreptate. O prietenie e mai mult de-atât. Inima îmi cade pe jos ca un pahar din bar și se face țăndări la gândul că e posibil să o pierd. E seara în care conștientizez ce privilegiu e să ai în viața ta un om care-ți spune lucrurile atât de sincer și direct, pentru că asta îți oferă șansa să crești, de cele mai multe ori chiar lângă ea. 

Nu cred că mai sunt fericită aici. Știu că nici tu nu ești. Hai să facem ceva împreună. 

Ne plimbăm prin parcul Tineretului, iar acest „ne” îi include pe Mocea și pe Mudbutt, cățeii ei. Mocea e un maidanez ciocolatiu, de unde numele, care ar fi trebuit să fie Mocha și a sfârșit românizat de veterinarii care l-au trecut pe carnetul de sănătate. L-a salvat când avea 3 ani: era câinele Complexului 23 August, își făcea veacul pe lângă turnul de parașutiști. L-au săltat hingherii, l-a salvat o prietenă comună, iar ea l-a luat în foster. Doar că ceea ce trebuia să fie temporar s-a transformat în pentru totdeauna, fiindcă Mocea are acest talent de a te face să te îndrăgostești de el: e blând și cerșetor de atenție sau mâncare oricând, oriunde, pentru că nu ai cum să-ți uiți traumele de pe stradă când ești maidanez. De când l-a salvat, nu s-a mai oprit din salvat căței: îi găsește, apoi le găsește și oameni. Ca să poată avea grijă de animale mai bine, a făcut școala de asistenți veterinari. Visul ei e să își deschidă un adăpost de câini. Mudbutt, pe de altă parte, e câine de partaj, i-a rămas în urma unei foste relații, un lup elvețian alb, de care toată lumea zice că e leit Ghost, lupul lui Jon Snow din Game of Thrones. Dar Mudbutt nu are nicio legătură cu Ghost: pe cât e de impozant ca statură, pe atât e de tontălău. Îi plac oamenii mai puțin decât îi plac lui Mocea, care s-ar sui pe scaun cu noi la terasă și ar bea și el o bere. 

Am plecat din agenția în care lucram amândouă de ceva timp, iar acum mi se pare că viața e prea scurtă ca să dau zilnic ochii cu șeful pe care-l am. Dacă ideea e bună, e a noastră. Dacă nu e bună, e a ta. Nici ea nu e foarte fericită, nu există zi în care să nu stea peste program. De ceva vreme, ne tot întreabă un prieten dacă nu vrem să fim parte dintr-o nouă divizie a afacerii lui. Îi amintesc asta, decidem s-o facem, ne dăm demisiile, ne luăm o lună liberă. Când să începem, nici urmă de început. Oamenii se răzgândesc ușor când lucrurile nu-s gândite până la capăt. Ne-ar fi plăcut să avem o plasă de siguranță, dar am rămas doar cu plasa. Decidem că vrem să vedem unde duce drumul ăsta. Mai jos de-atât nu prea se poate, am rămas și fără joburi, și fără planuri, n-avem nici bani. Dar avem ce ne trebuie: una pe cealaltă. Împreună, am luat-o de la capăt de-atât de multe ori. Locuri de muncă, relații, mutări. Lucrurile se schimbă, dar noi suntem mereu acolo. 

Mâine vin și eu cu tine.

Mă trezesc când noaptea încă suspină pe la geamuri, îmi trag costumul de baie pe mine, pun de cafea, o scot la răcit pe masa cu mușama albăstruie. O trezesc, „e gata și cafeaua”, i-am promis că vin cu ea la răsărit, vrem să mergem pe plajă și să facem yoga. Sunt ruptă de somn, la fel și ea, dar ne urcăm în mașină ca niște zombi determinați să-și găsească pacea interioară. Niciun fel de mișcare în corturi, toți dorm la umbra copacilor aliniați pe dealul roșcat care protejează plaja asta din Bulgaria, prima plajă la care am mers vreodată împreună, singura la care ne întoarcem atât de des. Nu, nu e Krapets.

Coborâm râpa, un tobogan din pământ care se varsă în mare. Noi două, saltelele de yoga, soarele care face ochi. Îmi dă una dintre căștile ei, mi-o bag în ureche, începem să ne mișcăm oarecum sincron. În mintea mea eram cu mult mai flexibilă, dar în realitate semăn cu un chenar care stă să se rupă. Ea, pe de altă parte… curge, în mișcările ei e aceeași siguranță pe care o au valurile. Mă zbat pe saltea, înțeleg că mintea îmi poate mai mult decât corpul, înghit nisip, mă străduiesc să nu râd, mă întorc pe stânga, pe dreapta, casca se mai întrerupe, îmi pierd răbdarea, intru și eu în flow, ies, intru la loc, ce contează, suntem pe plajă, noi două, soarele și niște gagici care se antrenează topless. Nu le cunoaștem, dar le admirăm. Relația noastră a fost mereu despre echilibru, flexibilitate, încredere și îndârjirea de a te trezi la 5:30 dimineața pentru că i-ai promis celeilalte. Ea mie, eu ei.

Pe mine cui mă lași?

Am aflat acum vreo două luni că există șansa să plece din țară. De fapt, de când mi-a povestit, am știut că va pleca, pentru că, așa cum ziceam, oricine ar fi norocos să o aibă în echipă, iar oamenii ăștia și-au făcut norocul cu mâna lor când au chemat-o la primul interviu. Vestea plecării a oprit timpul în loc. E greu să-ți imaginezi viața fără omul care e lângă tine de atât de multă vreme, dar e și mai greu să-ți imaginezi viața lângă omul care și-a refuzat propria evoluție ca să rămână lângă tine. Am ales să onorez ceea ce e între noi două. Prietenia, iubirea, parteneriatul în business. Felul în care ne-am ridicat. Felul în care ne-am consolidat, reflectat și susținut. În urma entuziasmului pe care l-am simțit, a pășit, speriată că există, întrebarea de mai sus. E o întrebare pe care nu am apucat să o pun niciunei femei care a plecat din viața mea, în altă țară sau în altă lume. Aș fi vrut, dar mi-a fost teamă să nu îngreunez, să nu deranjez, să nu încarc. Am întrebat-o însă pe ea. Și mi-a răspuns cu singura variantă la care nu mă gândisem. „Nu te las. Te iau cu mine. O să continuăm să vorbim. Sigur, fiecare cu programul ei, încărcarea ei, dar nu te las nimănui. O să fiu în continuare aici.” Pe Bulevardul Moșilor, într-o după-amiază de primăvară care pare mai degrabă o vară indiană rătăcită, două femei se plimbă pe stradă ținându-se strâns de mână. Niciuna nu rămâne în urma celeilalte. „Te iubesc, să știi. Și o să-mi fie dor de tine.” „Și mie, baby.”

––

Din prieteniile copilăriei mi-au rămas inadecvarea, sentimentul că ceva e în neregulă cu mine, că nu corespund. Parcă nu încăpeam cu totul acolo fiind eu însămi. Prea agitată, prea tare-n gură, prea curioasă, prea tocilară. Și prea supusă în același timp, gata să fiu pe plac, să fac pe plac, ca să fiu acceptată.

În acești 13 ani petrecuți împreună, ne-am păstrat, fiecare, esența. Ne-am respectat devenirile individuale și le-am încurajat. Am învățat cum să ne privim prin ochii celeilalte și să ne vedem întregi. Scrisul mă face să gândesc, ca să pun în cuvinte, ceva ce până acum doar am simțit. Felul în care ne-am completat. Și cum am avut grijă ca cealaltă să ajungă să se simtă întreagă. Să ne percepem așa mai degrabă. Fiindcă suntem.

„Sunteți ca peanut butter & jelly”, ne-a zis la un moment dat o tipă mișto. „Hmmm, i-auzi. Da, noi două. Chiar așa.” Nu știu care e care, facem cu rândul. O combinație hrănitoare și gustoasă. Știm când să ne vorbim serios, iar râsul e ca Mocea, maidanezul ei: se bagă mereu între noi dacă stăm mai mult de zece minute împreună.

În acest „noi” pe care l-am construit cu ea, am învățat să fiu liberă. Să mă accept și să mă iubesc cu totul, așa cum o accept și o iubesc pe ea. Când simt că sunt jos, dacă am emoții, dacă mă îndoiesc de ceea ce iese din mâinile mele, mă-ntreb: Mi-ar vorbi așa? Ce mi-ar spune? Eu, eu i-aș vorbi așa? Vocea mea critică interioară fuge din calea ei.

—

Chiar te cheamă Zvâc, nu e poreclă?

:)))))

Chiar da.

Z. Ultima literă din alfabet, în urma căreia nu mai urmează decât curajul.