Eram la o bere când le‑am arătat prietenelor mele o poză cu ai mei din anii 2000; plecaseră în Germania să facă bani, ca orice părinte român din generația lor. Mi‑au spus imediat că semăn cu el. „Daaa, e ceva în forma feței și în zâmbetul lui”. După ce toată viața am fugit de asta. După ce familia mi‑a spus cu încredere că „nuuu, nu semeni cu el”. După o viață în care am așteptat să mi se spună că semăn cu mami, părintele pe care‑l iubesc și care mi‑a fost și mamă, și tată.

A fost mereu important să semăn cu cineva, pentru că toți copiii seamănă cu cineva. Sora mea seamănă cu tatăl ei, dar și cu mami, verișoarele mele seamănă cu mătușa și unchiu’, însă eu m‑am aflat întotdeauna într‑un spațiu liminal, un spațiu din care verișoarele au putut să glumească spunând că sunt luată dintr‑o familie de broscoi – adică adoptată. Mai târziu, când nu‑mi găseam locul, am început să glumesc și eu la fel. „Tu semeni cu tine” – încerca mama să aducă pacea. 

Primele mele amintiri cu el sunt alea în care îi coloram tatuajele de pe braț. Îmi amintesc niște flori și, în general, spații libere pentru colorat cu carioca. Chiar recent i‑am văzut tatuajele într‑o poză veche; arată mai frumos decât își amintește copilul de 4 ani. Par deja colorate, dar el tot îmi lăsa loc de jucat. Astea sunt primele amintiri bune, de pe vremea în care ai mei nu se despărțiseră. 

Alte lucruri bune am auzit de la mătușa. Mi‑a spus că atunci când s‑a mutat la noi, la Călărași, a luat orașul la pas și a învățat toate străzile. Mamaia mi‑a spus că e un om care ți se bagă pe sub piele și că e prietenos, eu de ce nu sunt așa? „Fii și tu ca tac‑tu”, zicea când avea musafiri la ea la curte, iar eu nu voiam să vorbesc cu nimeni. 

Mami mi‑a spus despre el doar că nu‑i plăcea munca, că pleca în timpul programului, venea acasă să doarmă și bea la serviciu. Adevărul e că venea să mă ia de la grădiniță și se oprea cu mine la cârciuma din cartier, iar eu spuneam apoi că a băut apă, pentru că țuica e incoloră. 

Unchiu’ mă‑ntreabă de fiecare dată când ne vedem, în glumă, „nu ți‑e și ție dor de tac‑tu?”. Râdem toți, dar răspunsul real e că nu, nu îmi e, n‑am avut ocazia să‑l cunosc suficient ca să mi se facă.

Îl știu drept Dan. Dan, care și‑a făcut 5 conturi diferite de Facebook și mi‑a dat cerere de prietenie de pe toate, pentru că mereu își pierdea telefonul, mereu i‑l fura cineva, mereu se‑ntâmpla ceva. Și mereu mami era prima pe care o suna; numărul ei e singurul pe care îl știe pe de rost. Mie îmi scria din când în când, să vadă ce fac, să verifice dacă încă sunt fata lui. Doar în acte. 

I‑am răspuns aproape mereu, dar cu efort minim – un „bine, tu?” sau „nu pot să vorbesc, învăț”. Ceva mai târziu, o suna pe mami să se laude că are o fată studioasă, iar eu mă bucuram că mă lasă în pace. 

Dan, care s‑a mutat în Viena acum mulți ani, după ce a plecat de la noi în seara în care s‑a îmbătat, s‑a enervat și a spart ușa de la intrare. Care a învățat imediat germana, cu un talent nativ din care cred că am moștenit și eu ceva. Dan, cu care se mândrește sora lui: „când era mic, îi dădeai un pix și se‑ntorcea înapoi cu lei” – descurcăreț de mic, antreprenor, dovadă că a ajuns să vândă lucruri cui era dispus să cumpere în Viena. Spirit a avut, dar viața n‑a fost așa iertătoare.

Vorbesc despre el ca despre o fantomă, deși locuiește în Viena, într‑un centru medical. Nu prea mai poate să meargă, dar în rest se ține bine. Acum doi ani, sora lui ne‑a spus că nimeni nu mai știe nimic de el de ceva timp și, pentru că spitalele nu voiau să dea informații non‑rudelor, am crezut cu toții că a murit. O vreme, lucrurile s‑au întors pe dos. Fusese în comă 2 luni și jumătate, iar când s‑a trezit, m‑am simțit ca într‑o telenovelă spaniolă – mami mi‑a spus că a sunat‑o un număr străin și era el. M‑au măcinat toate sentimentele posibile, m‑am simțit extrem de vinovată, m‑a durut tot ce putea să doară. 

Chiar înainte ca vestea să se dovedească falsă, îmi dorisem să reiau legătura cu el. Mă gândeam că ar ajuta să ne împrietenim, să îi povestesc ce se‑ntâmplă în viața mea, să vorbim, pur și simplu, ca doi oameni adulți. Sau un adult și un adult foarte tânăr, care abia înțelege ce‑i cu el. Să văd că nu e un om rău. 

Vina s‑a împrăștiat totuși anul trecut, când ne‑am întâlnit după vreo 8 ani la distanță, iar el a vorbit 2 ore încontinuu. Mi‑a povestit cum a stat o noapte întreagă cu mine când eram mică și cum am plâns tot timpul; mă ținea în brațe și povestea cu nostalgie, de parcă eu încă eram acel copilaș pe care‑l poți ține pe‑un braț. Mi‑a spus despre toate aventurile lui mai mult sau mai puțin intrigante, despre femei și despre cum tuturor le povestea de singura lui dragoste, mami. A făcut o scurtă pauză în care m‑a întrebat ce face mami și dacă am gagic. „Bine, mami e bine, nu, n‑am”. 

Am plecat plângând, dar și eliberată. În sfârșit nu mai aveam de ce să mă simt vinovată. Era ca și cum mi‑aș fi spălat toate păcatele – că n‑am vrut să vorbesc cu el, că i‑am răspuns monosilabic, că l‑am urât că m‑a lăsat fără tată, deși de cele mai multe ori doar mă prefăceam că nu exista. Lucrurile și‑au reluat cursul natural, însă cu puțin mai multă blândețe din partea mea, pentru liniștea mea sufletească. Am revenit la conversațiile rare, intermediate de telefonul mamei, în care el povestește entuziasmat, iar eu de data asta îi răspund mai senină, apoi fiecare își vede de viață în următoarele luni, și tot așa.

Astăzi încerc să învăț germană și mi‑aș dori să‑mi fie la fel de ușor cum i‑a fost lui. Vorbesc cu oameni necunoscuți cu dezinvoltura cu care a vrut mamaia să vorbesc cu musafirii ei. Memoria mea vizuală mă ajută să învăț străzi și să mă orientez în spațiu cât de cât decent. Îmi place să iau orașele la pas și să casc ochii la ce e‑n jur. N‑am spirit de antreprenor și nici nu‑mi place să muncesc, dar măcar fac ce‑mi place, chiar dacă uneori și mie mi‑ar plăcea să mă culc în loc să plec la muncă (într‑o zi am dormit la muncă într‑o pauză, se pune?). Poate că, până la urmă, ceva din el s‑a lipit de mine. 

Absența lui, în schimb, mi‑a alterat percepția despre iubire. Mult timp am căutat siguranță în oameni care abia o aveau pentru ei înșiși. Am iubit 5 ani un om care venea și pleca, destul de absent în realitate, mereu prezent în mintea mea. Un om de care m‑am agățat doar pentru că îmi oferea un sentiment familiar – distanța. Simțeam că trebuie să îi câștig atenția. I‑am trimis poezii cât pentru toată viața, toate despre el, scrise de mine sau alții, pentru că îl asociam cu tot ce citeam. Încă îl visez uneori, aseară l‑am visat și mi‑am spus în timpul visului că mă simt ca o fantomă. Și nu știu cine e fantoma de fapt, el sau eu? Poate fiecare suntem o fantomă în viața celuilalt. 

Tot din cauza absenței lui am crezut că o să îmi găsesc alinarea în oameni mai mari decât mine. Cu 8, 10, 15 ani mai mari. Am crezut că sunt înțelepți, drăgăstoși, grijulii. Am vrut ca cineva să aibă grijă de mine, cum n‑a putut taică‑miu să aibă. Am vrut să simt că merit, că pot, că datorită propriilor forțe primesc afecțiune, nu din cauză că sunt tânără și vulnerabilă. Tânără și ușor de manevrat. Uneori miloagă. De multe ori tristă. Ușor de impresionat cu texte poetice. Am crezut că e cool. N‑a fost niciodată cool, am rămas și mai confuză după toate interacțiunile astea. M‑a durut și mai tare. N‑am înțeles nimic despre iubire din ele. Poate doar că nu așa ar trebui să arate. 

Absența aduce absență. 

Mult timp am negat că am și tată, nu doar mamă. I‑am negat și prezența, și absența. Întotdeauna a fiert ceva în mine când vedeam familii întregi. Uneori, încă fierbe. Între timp, am învățat să mă obișnuiesc cu golul și cu faptul că n‑o să‑l umple nimeni, niciodată. Nici bărbații pe care i‑am plăcut doar pentru că vedeam în ei o figură care ar putea să aibă grijă de mine. 

De multe ori mi‑aș fi dorit să existe în viața mea, dar nu cu picături, ci cu totul. De multe ori a trebuit să mă bat pe umăr și să mă obișnuiesc. M‑am obișnuit. Țin o poză cu el în portofel de când era tânăr și frumos, să‑mi amintesc că are și părți bune, că a fost și el un adult tânăr confuz, dar cu speranță. În caz că cineva mă întreabă cu care dintre părinți semăn, scot poza și întreb: „semănăm?”