Am 25 de ani și învăț de la pisica mea. Oamenii mi-au zis că mă complic când am decis să o adopt. Dar trăiesc singură; uneori vrei să nu-ți auzi ecoul. Venus nu e ca toate pisicile, poate din cauza mea. Ne dăm reciproc lecții de afecțiune. Eu îi zic că o iubesc de câteva ori pe zi și îi pun mai multe bobițe decât ar trebui, ea îmi dă voie să o mângâi și mă umple de serotonină când doarme într-o poziție cute. N-o deranjează absența mea, poate să stea singură câteva zile, dar e vizibil fericită când mă întorc. Nici mie nu mi-e dor teribil de ea, dar îi simt lipsa. Se uită pe geam la oamenii și câinii care trec pe alee, așa că a devenit o activitate în echipă. Suntem noi două și o garsonieră roz, de la parterul căreia învățăm ce e iubirea sănătoasă.

O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.